duminică, 1 iulie 2018

Rămas-bun

Pășesc cu teamă spre tine. Astăzi sunt un fluture a cărui inimă va înceta să mai bată de mâine. Astăzi îmi frângi aripile. Pleci cu visele mele, le ascunzi în geamantan, în hanoracul pe care obișnuiam să îl port în nopțile reci și nu mai privești în urmă.
Încerc să memorez fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare cuvânt pe care îl rostești. De ce? Pentru că vreau ca amintirile din această zi să îmi poată alina dorul atunci când tu nu ești. Vreau să le port în suflet, așa cum părinții își poartă în portofel poze cu copiii. 
Nu este un "adio", dar pare a fi unul. De când te-am văzut, am citit în ochii tăi regretul. În ai mei probabil ai citit teamă. Nu sunt bună la a spune "rămas bun". Poate că nimeni nu e. Aș vrea să mă bucur pentru tine, dar cu aceeași inimă plâng pentru că eu rămân în urmă, ancorată aici de fiecare amintire, de fiecare loc ce ne-a unit. 
Aș vrea să îmi pot imagina revederea, dar mi se încețoșează privirea de lacrimi. Acel moment pare prea îndepărtat acum. Nu vreau să-mi imaginez nici măcar ziua de mâine când eu mă voi trezi, iar tu abia vei adormi. Se spune că iubirea străbate mări și țări, dar oare străbate și oceane? Aș vrea să cred că ale noastre da, pot să o facă. 
Suntem în gară. Vocile celor din jur se dizolvă. Oamenii în sine dispar în ochii mei. Ești doar tu și aș vrea să-ți spun atât de multe. Mă simt mută când te privesc și-mi las doar ochii să vorbească pentru mine. De ce nu am spus nimic? Nu știu. Nu am vrut să te întristez. Nu am vrut să plâng. Nu am vrut să fiu slabă. Am vrut să fiu puternică pentru tine, în timp ce simțeam că pe interior mă prăbușesc. Te întrebi dacă regret, dacă aș fi procedat diferit? Da.
Ți-aș fi spus cât de rău îmi pare că am ales să rămân, în timp ce tu pleci. Aș fi zâmbit cu tristețe în timp ce ți-aș fi șoptit că te iubesc, că îmi lipsești deja, că o să te aștept și că lași un gol; mă lași pustiită și nimic în afară de tine nu mă poate întregi. 
Și totuși, eu doar am tăcut. Nu știu dacă privirea mea ți-a transmis toate aceste lucruri, dar stiloul cu care scriu o face chiar acum cu repeziciune și dor. 
Iarta-mă! Iartă-mă că am rămas inertă când tu m-ai luat în brațe și mi-ai așternut pe frunte cel mai pur sărut. Iartă-mă că am rămas mută când tu mi-ai spus că îți voi lipsi. Acum aș vrea să țip din tot sufletul. Aș vrea să se cutremure oceanul la auzul vocii mele, să mă auzi chiar tu.
Te urci în tren și simt cum se mai prăbușește un zid pe care l-am construit cu atâta migală în jurul inimii. Caut ieșirea. Nu vreau și nu pot să mai privesc. Vreau să respir, vreau să uit deja ce tocmai am văzut. Tu plecând... e cel mai urât tablou pe care mi l-a dăruit cineva. Și vreau să îl sfâșii, și vreau să îl zdrobesc, dar singurul lucru pe care îl fac este să zâmbesc trist și să mă îndepărtez. 
Telefonul îmi vibrează în buzunar și știu deja cine e. Șoptesc: "Te iubesc" și sper ca adierea vântului să poarte cuvintele până la tine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu