duminică, 18 ianuarie 2015

Împreună

Capitolul I 


Se privește adânc într-o oglindă. Altădată din lacrima ei răsărea un trandafir, iar din zâmbetul  de copil încă o mie. Ochii ei de foc tresăreau și aruncau picuri de lumină. Acum ei sunt două oglinzi crăpate din care curg cioburi de cristal. În ei se reflectă amintiri efemere , care i-au rămas scrijelite pe pereții inimii. Părul ei îmbracă scoarța copacilor, iar buzele îi sunt înflăcărate. E gata de plecare și totuși se îndreaptă cu pași mărunți spre o altă cameră. Deschide ușa. Scârțâitul nu i s-a schimbat, nici mirosul cărților prăfuite din bibliotecă. Persistă acolo de parcă un sigiliu ar fi fost pus peste timp, în așa fel încât amintirea lor să rămână conservată. Același parfum care o îmbată, același gust amar lăsat în umbra pașilor grei. Îi scapă un oftat și fără să vrea șoptește : Unde ai dispărut?” Îi caută cu ochii conturul, dar în zadar. Își amintește de singura dată când i-a citit povești și a ținut-o în brațe până dimineață. Inima îi bate melancolic când atinge coperta cărții. Și-ar fi dorit ca și povestea lor să aibă un final fericit, dar e prea devreme să vorbească despre un sfârșit, când nici măcar nu știe dacă are să îl mai revadă.  Pe buze i se arată un surâs mistuitor, apoi cu pași repezi iese din cameră. Seara abia începe.  își spune în sinea ei.
Mâinile ei caută cu disperare cheile, în timp ce nerăbdarea îi învăluie tot corpul. Fantoma degetelor lui încă îi mai pulsează pe piele. Mereu i-au plăcut balurile, dar de data asta își dorește cu ardoare ca la miezul nopții, atunci când toate măștile vor cădea, să-i întâlnească privirea mai dulce ca mierea.
Cerul se joacă liber cu mințile trecătorilor. E negru; până și luna l-a părăsit. Fata îl privește cu gingășie, dorind să îi aline tristețea. În rochia ei albă pare că plutește ca un înger în noapte, iar pe buze îi sclipește praful de stele. Gândurile îi zboară pe undeva prin taina unei zile de vară, în timp ce pășește cu grijă treptele. Înainte să intre își pune masca pe care a făcut-o seara trecută : buze roșii care dau naștere unui surâs, obraji trandafirii și pielea albă, toate pictate cu minuțiozitate ca să ascundă un zâmbet palid.
Pașii ei o poartă într-o încăpere slab luminată. Toată lumea pare că se pierde într-un vals și seara e nesfârșită ori un amurg infinit. Zumzetul vocilor, clinchetul paharelor și muzica aceea veche transformă conversațiile într-un secret îngropat pe veci în zgomot. Un tânăr o ia de braț, iar ea se bucură, căci îi aștepta de mult strânsoarea, iar mâinile îi erau înghețate.
- Dansează cu mine! îi șoptește.
Ea tresare, căci glasul acela îi pare atât de blând și-atât de cunoscut. Mâinile lor se ating, degetele li se împletesc fără întârziere, iar fiorii iubirii încep să o cuprindă într-o îmbrățișare dulce, din care nu se poate desprinde. Respirația lui îi face inima să vibreze de emoție, în timp ce genunchii ei se înmoaie când el o atinge; aproape că îi cade iar în brațe. Mai dansase de atâtea ori, cu atâția oameni, dar doar un singur trup o completa; un singur trup se lipea perfect de-al ei. Gândul prinde viață și adevărul brusc o trezește din visare.  Îl privește drept în ochi, ca și cum i-ar pătrunde în suflet. E atât de blând, atât de cald, iar mireasma inconfundabilă a pielii lui îi răpește fiecare suflare. Știe cine e, dar nu știe de ce e acolo. Ca să o întâlnească, poate?
Rochia de mătase pare că se pierde în acel dans. El vrea să-și stingă dorul. Vrea să o sărute din nou și din nou, căci ea era acea copiliță dulce, pe care a căutat-o zadarnic prin vise atâtea nopți. Ea tânjește după atingerea lui, îi caută buzele, caută orice petic de piele pe care l-ar putea îmbrățișa. Din neant apare un nor ce i se așterne pe chip și îi umbrește zâmbetul. Știe că el urmează să se aplece spre ea, să o cuprindă și să o tragă mai aproape de sufletul său. În acea clipă reușește să rostească un singur cuvânt :
- Stai!