joi, 2 aprilie 2015

Doi și un pic mai mult

Da, îmi e dor. Nu știu dacă de tine sau de cum eram eu lângă tine, dar îmi e dor. Obișnuiam să iubesc fiecare clipă din zi, chiar și alarma care mă răpea din vise, chiar și ploaia care nu mă lăsa să ies din casă fără umbrelă; obișnuiam să mușc din viață, să mă hrănesc cu zâmbete, să respir pentru râsete și să adorm fericită. Acum pare că sunt doar o umbră ștearsă a ceea ce eram cândva. Nu îmi place cine sunt fără tine. Nu îmi place să mă trezesc cu o urmă de tristețe pe chip, nu îmi place să mă plimb pe străzi ca și cum nimic nu e suficient de bun sau de frumos ca să îmi însenineze ziua. Nici măcar soarele pare că nu îmi mai mângâie chipul ca altădată.

Nu știu dacă astăzi aș mai fi la fel lângă tine. Nici măcar nu știu dacă tu îmi colorai viața sau e doar imaginația mea care îmi joacă feste și râde de mine. Dacă te-ai întoarce măcar pentru o zi poate aș ști, dar ești plecat seară de seară, plecat de aici, plecat din inima mea, plecat de tot. Un singur lucru vreau să ți-l mai spun. Dacă golul pe care l-ai lăsat nu se va umple niciodată, mereu am să zâmbesc gândindu-mă la dățile în care ai umplut tu toate golurile din inima mea. 

Un comentariu: