vineri, 18 decembrie 2015

Dragă mamă,

Intru în casă și simt miros de portocale. Mă arunc în brațele tale și las lacrimile să se scurgă pe obrajii mei rumeni. Acești stropi de bucurie și de dor pe care nu am îndrăznit să ți-i dau până acum, cad pe rochia ta nouă.
Da, mamă! Mi-ai lipsit atât de mult și dacă aș putea, aș fi din nou fetița ta. Te-aș lăsa să îmi împletești iar codițe, să-mi cumperi cele mai frumoase rochii, să mă răsfeți ca pe o prințesă. Știu că niciodată nu ai încetat de fapt să faci asta. Doar eu am crescut și fără să vreau, m-am îndepărtat, dorindu-mi să fiu independentă, să par matură, dar azi știu că fără tine sunt nimic. Și că mereu am să mă întorc acasă, în brațele tale, să plâng, să râd, să fiu eu.
Îmi pare rău pentru clipele în care ți-am închis telefonul și te-am lăsat să te îngrijorezi. Îmi pare rău pentru nopțile nedormite și pentru reproșurile pe care le-ai primit, deși nu le meritai.

De Crăciun, cel mai frumos cadou ar fi să mă iei în brațe și să mă ierți. Îți mulțumesc!  

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Cadoul meu

Pășesc grăbită pe stratul subțire de zăpadă; aproape că încep să alerg. Luminile mă îndrumă spre tine și totul pare o poveste de Crăciun. Dorința ta s-a îndeplinit: fulgii de nea cad din cer, dansând un ultim vals cu vântul. Pe chipurile oamenilor se citește fericirea, pe al meu nerăbdarea.
Te văd și în colțul gurii îmi înflorește un zâmbet timid. Mă iei în brațe și atunci știu că și dorința mea a prins viață. Aș vrea să nu îmi mai dai drumul, să stăm acolo îmbrățișați în timp ce fluturii de gheață ne îmbracă, dar tu mă iei de mână și mă conduci spre casă.
Niciodată nu mi-am dorit ceva cu atâta ardoare, iar acum că am îndrăznit să o fac, realitatea e mai frumoasă decât orice vis. În casă, mirosul de portocale plutește în aer, iar cadourile ne așteaptă sub brad. Nu vreau să desfac niciunul, pentru că tu ești cel mai frumos cadou.

Mă pun în pat lângă tine și îmi așez capul pe pieptul tău. Te las să-mi iei toate grijile, să mă faci să râd și să-mi luminezi Crăciunul. Bătăile inimii tale sunt cel mai frumos colind, iar îmbrățișarea ta e cel mai călduros pulover.

vineri, 13 noiembrie 2015

Așteptându-te

E aproape miezul nopții. Inima îmi bate cu putere, în timp ce mâinile mele îți caută trupul printre așternuturi. Singurul lucru pe care îl găsesc e telefonul. Aș vrea să te sun și să-ți spun că nu mai vreau să aștept, vreau să vii mai repede acasă. Încep să zâmbesc ca un copil prostuț, căci iar îmi fac griji inutile și creez tot felul de scenarii. Poate că mi-am ales greșit facultatea și adevărata mea menire era cinematografia.
Nu pot să adorm fără să te văd lângă mine, fără să știu că ești bine, așa că încerc să îmi ocup timpul și mă rog să nu fie o noapte lungă. Iau o foaie de hârtie și încep să înșir gânduri și vise, amintiri și speranțe. Sunt toate pentru tine, toate cu tine. Zâmbesc iar și lacrimi mici îmi inundă ochii. Sunt atât de norocoasă să iubesc, să te iubesc. Îmi promit în gând că am să te apreciez mai mult, că am să-ți demonstrez mai des cât de mult însemni pentru mine și încerc să pătrund pe tărâmul viselor. Încă nu pot. Mă uit la ceas. E ora 3 și niciun semn de la tine. Să te sun? Să mai aștept? Iau rândurile pe care ți le-am scris și le strecor într-o geacă de a ta, gândindu-mă că o vei purta în curând și că te va face să zâmbești.
Nu mai rezist și te sun, dar în zadar. Nu primesc niciun răspuns și îngrijorarea pune stăpânire pe mine. Mă ridic iar din pat și deschid geamul. Aerul rece îmi lovește fața și câțiva stropi de ploaie se strecoară în cameră. Tu de ce nu vii cu ei? Unde ești?
Puțin după ora 4 intri în cameră, dar privirea ta pare pierdută, aproape goală. Nu te-am văzut niciodată așa și mă sperii. Mă apropii de tine și te întreb ce s-a întâmplat. Mi-e frică să te privesc în ochi. Tu râzi cu răutate și-mi spui că te-ai distrat, că ai vrut ceva nou și ai găsit. Bătăile inimii îmi cresc cu fiecare secundă și simt că mă prăbușesc. Te întreb dacă asta e vreo glumă proastă, dar tu îmi spui sincer și sec că nu mă mai iubești.
Tot ce îmi doresc să fac în acea clipă e să țip, dar nu pot. Rămân fără voce, fără cuvinte, fără aer. Mă pun în pat și îmi strâng genunchii cu brațele la piept, încercând să mă protejez de durere, rugându-mă să visez. Dar nu e așa. Tu te uiți nepăsător la mine, apoi te cufunzi într-un somn adânc.

Lacrimile îmi curg pe obraji până când zăresc zorii zilei. Mă schimb în grabă și fug departe de tine, departe de noi, fără să știu că nu mai am inima cu mine. 

duminică, 27 septembrie 2015

Somn de toamnă

Sunt obosită. Flacăra din ochii mei începe să se stingă încet-încet atunci când razele soarelui dispar de pe cer. Pielea mea începe să tremure, speriată de vântul care mă lovește cu putere. Picioarele par să cedeze și mă prăbușesc pe un covor de frunze. Ce e cu mine? Nici trupul nu-mi mai dă ascultare astăzi. Mă las în voia lui și închid ochii. Nu simt nimic. Bătăile inimii parcă încetinesc. Și ea e plictisită să mai lupte. Încerc să găsesc o dâră de lumină de care să mă agăț, dar pare prea departe. Nu pot să o ajung și sunt prea obosită să mai fug. Mă simt goală, lipsită de orice emoție, dar totuși îmi place. E liniște, o liniște dulce-amară. În sfârșit vocea rațiunii tace; și inima tace învinsă de somnul crunt care mă cuprinde. Vremea de toamnă mă îmbie să adorm în brațele ei, în timp ce-și plimbă leneș mâinile prin părul meu. 

miercuri, 23 septembrie 2015

Suflet temător

N-ar trebui să îți fie niciodată frică să fii tu. De ce să te prefaci? În cele din urmă masca îți va cădea, unii oameni vor reuși să spargă zidul pe care îl ridici și să descopere între acei pereți reci un suflet atât de cald; un suflet inocent și speriat. Lasă-i să te cunoască, să aibă grijă de tine cu riscul de a plânge pentru ei când pleacă sau când îi pierzi. 
Nu cred în acea indiferență pe care o afișează oamenii. Cum că ei sunt puternici și independenți, ei nu au nevoie de nimeni și de nimic pentru a fi fericiți. Nu cred că măcar o singură dată, seara târziu când se pun în pat, nu se simt singuri, nu simt nevoia de a strânge pe cineva în brațe sau de a trimite un mesaj de noapte bună. 
Nu cred nici că totul se rezumă la iubire, deși e ceva pentru care chiar merită să te zbați, să lupți și să mergi până în pânzele albe. Prietenia e, de asemenea, un dar pe care ar trebui să-l apreciezi și să-l respecți. Acum nimeni nu prea mai are timp să fie un prieten bun, toată lumea e preocupată de propria persoană, dar dacă cineva reușește să-și facă puțin timp pentru tine, doar să te asculte, doar să fie în preajma ta, uneori poate neștiind ce sfat să-ți dea, sigur merită să fii și tu acolo pentru el.
E trist că ajungi să realizezi lucrurile astea când ești pe punctul de a le pierde. Eu una nu le pierd, ci mă despart de ele o perioadă. Mai exact, distanța mă desparte de oamenii dragi mie, care vor pleca în alte colțuri ale țării și pe care voi reuși să-i revăd abia de sărbători. Asta măcar mă face să cred că voi avea un Crăciun magic, plin de revederi și căldură, bucurie, iubire.
Mă sperie gândul că va trebui să plec la facultate, că ai mei rămân aici și că nimeni nu mă va mai aștepta cu mâncarea pusă pe masă, că nimeni nu mă va mai suna să mă întrebe dacă mai am de gând să trec și pe acasă. Mă sperie faptul că acolo voi fi înconjurată de fețe străine, că oamenii dragi mie vor fi departe și că va trebui să pornesc singură în alt capitol din viața mea. 
Știu că nu trebuie să-mi fie frică. Știu povestea cu prieteni noi, oportunități..povestea cu cursul vieții care trebuie urmat. Doar că uneori trebuie să fac și o pauză, să închid ochii, să respir adânc și să mă regăsesc pe mine. 
" Niciodată să nu-ți fie frică să zbori."

luni, 7 septembrie 2015

8


Dacă aș putea alege brațele care să mă cuprindă cu căldură înainte să adorm, ar fi ale tale. Sunt cel mai primitor cămin. Sunt casa pe care nu mi-aș dori vreodată să o redecorez sau să o schimb.
Dacă aș putea avea cel mai frumos vis, ar fi despre tine. Am călători în jurul lumii sau am zbura, aș alerga spre tine, te-aș lua de mână și nu ți-aș mai da drumul.
Dacă aș putea să mă trezesc lângă cineva, ai fi tu. Doar chipul tău m-ar face să zâmbesc din prima secundă în care am deschis ochii.
Dacă aș putea alege o melodie, ar fi vocea ta. Chiar și atunci când mă cerți îmi vine să chicotesc. Chiar și atunci când ești supărat zâmbesc în sinea mea, pentru că știu că sub acea mască tristă, mă iubești.
Dacă aș putea să mă pierd în ochii cuiva pentru ore întregi, aș alege privirea ta siropoasă. Adesea vorbește mai mult decât tine, mereu e caldă, plină de iubire.

Dacă aș putea alege o persoană pe care să o păstrez, ai fi tu. Pentru că persoana care ești azi, ai fost ieri și vei fi și mâine. Persoana care mi-a furat inima și pe care am să o iubesc necondiționat. Sunt mândră de tine și îți voi fi alături. Always, forever.

miercuri, 5 august 2015

Mă mut la mare

Aștept să simt cum soarele naiv îmi mângâie chipul, cum își lasă urme pe pielea mea. Vreau ca briza mării să mă cuprindă în vraja ei și să nu mă mai lase să plec vreodată; să-mi prindă stele în păr și scoici pe rochie, să mă încoroneze regină. Vreau să plutesc alături de meduze, să iau nisip în palme și apoi să îl suflu, punându-mi câte o dorință. 
Iubesc vara, iubesc emoțiile pe care doar valurile mării mi le trezesc. Vreau să alerg pe plajă la miezul nopții, să mă arunc în apă, să simt cum marea îmi scaldă trupul și mă dezbracă de griji. Vreau ca măcar pentru câteva zile să uit ce e timpul și cât de avid e, să nu mai număr minutele, ci să le trăiesc. Vreau să dorm cât mai puțin, să râd cât mai mult. Vreau ca la răsărit să adorm lângă tine pe plajă, apoi să ne trezim împreună și să o luăm de la capăt ca și cum toată lumea e a noastră.
Nu am spus că marea nu e frumoasă când o privești singur, dar e mai plină de speranță când o privești în doi; când știi că cel de lângă tine e fericit să te aibă, să fie acolo.
Dacă aș putea să iau măcar un strop de fericire acasă și să-l păstrez până anul viitor.. Dacă nisipul ce-ți rămâne în păr ne-ar spune poveștile tuturor sufletelor trecute pe acolo, aș sta și aș asculta până dimineață. Dacă m-aș putea muta la mare, m-aș muta cu tine.

marți, 4 august 2015

Seri de vară

Da, vorbesc despre acele seri când ai face orice doar să nu pleci acasă. Când abia te mai ții pe picioare pentru că te-ai plimbat toata ziua, ești obosit și totuși vrei să petreci. Nu, nu neapărat să bei, să ieși în cluburi și să dansezi până cazi sub masă, ci să respiri aerul curat, să te bucuri că nu ai nimic de făcut, că viața e frumoasă, că totul e al tău și că poți să strângi luna în palme.
Am uitat cum e să râzi din nimic, cum e să fii fericit. M-am pierdut în lucruri mărunte, lipsite de sens; lucruri atât de simple, pe care eu am ales să le complic. Și acum îmi pare tare rău. De asta mi-am făcut o listă cu lucruri pe care îmi doresc să le fac până se termină vacanța :
-          Să merg la mare cu prietenii
-          Să văd răsăritul
-          Să stau o noapte pe plajă
-          Să merg la munte
-          Să merg undeva cu cortul
-          Să citesc o carte în aer liber, de preferat într-o pădure
-          Să îmi cumpăr multe haine
-          Să citesc cât mai mult
-          Să merg la piscină
-          Să joc Monopoly și să câștig
-          Să ies cu prietenii înainte să plecăm la facultate și să avem o noapte de neuitat.
Ar mai fi atât de multe de spus și de scris, dar am încredere că fiecare știe ce vrea acum. Am încredere că nu o să mă mai încurc cu lucruri infime, iar dacă o voi face, îmi voi reciti postarea și îmi voi aminti cine sunt și ce vreau de fapt.

vineri, 3 iulie 2015

Plouă peste noi

E trist..căci am început să scriu ultima pagină a poveștii noastre de iubire. În colț au picurat niște lacrimi. Dacă ai putea să le guști, ai simți durerea. Dacă ai putea să le miroși, te-ar inunda parfumul regretului. Și dacă ai putea să le ștergi, poate am mai adăuga o pagină, dar din păcate nu poți. E cam târziu. Ele sunt deja acolo și nu dispar; semne ale încercărilor eșuate, ale nopților nedormite, ale speranțelor înșelate. Primul rând e scris tremurat. Nu mi-am găsit încă curajul să fac asta. Privesc în urmă și toate amintirile par mai vii ca oricând. Primul sărut, prima lacrimă pe care mi-ai șters-o, prima scrisoare, prima oară când am simțit că nu mai vreau să îmi dai drumul.
Îmi spuneai că nu vrei să mă ții într-o cușcă, așa că mă lăsai mereu să fac ce vreau, liberă. Din păcate, m-ai învățat să trăiesc fără tine și am realizat că tu ești cușca mea. Tu mă ții, fără să vrei, în loc. Acesta e unul dintre motivele pentru care am ales să închei cartea noastră. Nu mă mai simt eu în preajma ta. Trebuie să am grijă ce spun, cum mă comport, deși înainte îmi iubeai fiecare imperfecțiune. Acum simt că nu mă mai iubești pe mine, ci iubești amintirea a ceea ce a fost cândva.
Al doilea motiv e că nici eu nu vreau să te țin în loc. Poate ne iubim încă și avem momente în care chiar suntem fericiți, dar mă doare să îți văd zâmbetul atât de rar și să te supăr atât de des. Sunt egoistă de fel, dar nu pot fi cu tine. Ești jumătate din sufletul meu. Nu ți-aș face niciodată rău.
Încă nu am ajuns să închei scrisoarea. Mă agăț de ultima speranță ca de ultima suflare atunci când ești pe punctul de a te îneca, deși știu că mă mint, că te mint. Mai visez că e doar o perioadă proastă, că după atâtea ploi va ieși soarele. Păcat că tu iubești ploaia..

sâmbătă, 13 iunie 2015

BAC?!

Sunt prizoniera zilelor de vară, a soarelui și a ta. Când deschid ochii te văd zâmbind lângă mine, gata de o nouă zi. Încerc să te ignor. Vreau să învăț, vreau să mănânc, dar ești peste tot. Dominată de prezența ta, mă enervez, trântesc ușa și ies afară. Telefonul începe să sune, limonada de la bar îmi face cu ochiul și mă opresc la o terasă cu o prietenă. Vorbim, râdem și parcă ziua devine mai bună. Mi se face foame, dar daca mă întorc acasă, dau iar de tine, așa că mănânc în oraș. E aproape seara, adie vântul și e atât de plăcut să te plimbi pe o vreme ca asta.
Când noaptea se lasă, mă întorc înfrântă acasă și te văd zâmbind în pragul ușii.

-          Lasă-mă în pace. Nu am chef de tine azi.

Lenea îmi surâde, mulțumită că a mai trecut o zi, iar eu nu am învățat nimic. 

miercuri, 20 mai 2015

Femeie

Lasă-mă să mă joc, să alerg printre gândurile tale, să-ți fug din vise când vrei să mă prinzi. Tu să-mi spui că nu te ascult, că sunt doar un copil, iar eu să râd de fiecare dată mai tare, mai vesel încât să te scot din minți. Încerci să mă cuprinzi în brațe și să îmi săruți buzele; îți imaginezi că așa am să tac, dar îmi demonstrezi încă o dată că imaginația ta nu e atât de bogată pe cât credeam.
Schițez un zâmbet, acel zâmbet jucăuș de care îți este atât de frică și de care totuși nu te poți sătura. Observ o ezitare în ochii tăi și profit. Te mint iar, te fac să vrei să rămâi încă o zi, încă o noapte, poate o lună, poate un an. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu. Știu ce să-ți spun ca să te supăr, știu ce să-ți șoptesc ca să te îndulcesc și să te împac. Mai știu și că niciodată nu ai putea să mă refuzi dacă te privesc în ochi, niciodată nu ai putea să mă lași dacă pe obraji mi se prelinge o lacrimă caldă pe care te grăbești să o prinzi în palme și să o ștergi de pe chipul meu. 

Tu încă mă vezi ca pe un copil, copilul de care te-ai îndrăgostit. Zâmbetul meu a rămas la fel de ștrengar, doar că ascunde un dor nebun uneori. Privirea mi-e la fel de caldă, doar că abia s-a limpezit după ce am plâns pentru fiecare clipă în care nu pot fi lângă tine. Inima mea bate la fel de tare, poate mai tare căci trebuie să străbată zeci de kilometri pentru a-ți fi alături, pentru a se face auzită. Sunt o femeie acum, chiar dacă tu nu vrei să vezi. Iau deciziile pentru amândoi de cele mai multe ori, iar tu te minți că le luăm împreună. Mă joc cu tine, nu ne mai jucăm la un loc. Eu am crescut. Când ai de gând să crești și tu?

marți, 19 mai 2015

Cel mai frumos cadou

Mergeam astăzi grăbită pe străzi, un pic cam neatentă la ce e în jur, încercând să ajung mai repede la librăria Alexandria. De data asta nu doream să îmi îmbogățesc colecția de cărți, ci să ofer un cadou unei persoane dragi. Când am intrat în încăpere, mirosul familiar de cărți m-a cuprins și m-a făcut să zăbovesc pentru câteva clipe. Deși citesc des, scriu pe blog sau, atunci când simt nevoia, îmi înșir gândurile pe orice colțișor de hârtie, bucuria de a fi înconjurată de atâtea cărți, nu dispare niciodată. Așa cum un copil vrea mereu mai multe jucării, cum niciodată nimic nu îi este de ajuns și vrea să cunoască mai mult, așa sunt și eu. 
Fără să vreau, privirea mi-a zburat către niște agende. La început am crezut că sunt cărți, deoarece pe copertă aveau titluri precum V for Vendetta, care este una dintre preferatele mele. Am deschis-o curioasă și am zărit paginile albe, care așteptau cu nerăbdare să fie umplute cu gânduri și amintiri. O astfel de agendă îți poate deveni jurnal sau un caiet de schițe pe care începi să compui primele tale versuri, prima ta poveste. Așa reușești să te cunoști mai bine și poate chiar să scrii ceva de valoare, atât pentru tine, cât și pentru cei dragi ție. 
După ce m-am desprins cu greu de agendă, am cumpărat "Hoțul de cărți", un alt roman pe care îl iubesc și pe care aș vrea ca acel om drag mie să îl citească. Înainte să plec din librărie, am mai aruncat o privire spre agendă și mi-am promis că mă întorc cât de curând după ea. 

joi, 2 aprilie 2015

Doi și un pic mai mult

Da, îmi e dor. Nu știu dacă de tine sau de cum eram eu lângă tine, dar îmi e dor. Obișnuiam să iubesc fiecare clipă din zi, chiar și alarma care mă răpea din vise, chiar și ploaia care nu mă lăsa să ies din casă fără umbrelă; obișnuiam să mușc din viață, să mă hrănesc cu zâmbete, să respir pentru râsete și să adorm fericită. Acum pare că sunt doar o umbră ștearsă a ceea ce eram cândva. Nu îmi place cine sunt fără tine. Nu îmi place să mă trezesc cu o urmă de tristețe pe chip, nu îmi place să mă plimb pe străzi ca și cum nimic nu e suficient de bun sau de frumos ca să îmi însenineze ziua. Nici măcar soarele pare că nu îmi mai mângâie chipul ca altădată.

Nu știu dacă astăzi aș mai fi la fel lângă tine. Nici măcar nu știu dacă tu îmi colorai viața sau e doar imaginația mea care îmi joacă feste și râde de mine. Dacă te-ai întoarce măcar pentru o zi poate aș ști, dar ești plecat seară de seară, plecat de aici, plecat din inima mea, plecat de tot. Un singur lucru vreau să ți-l mai spun. Dacă golul pe care l-ai lăsat nu se va umple niciodată, mereu am să zâmbesc gândindu-mă la dățile în care ai umplut tu toate golurile din inima mea. 

duminică, 22 februarie 2015

I'm ready for love

Obișnuiam să mă tem de cuvinte. În preajma ta parcă pur și simplu nu doreau să prindă viață. Singurul mod prin care am putut să-ți arăt ce simt a fost o foaie de hârtie, care la început era pură, inocentă, dar eu am colorat-o cu emoțiile mele. Erau atât de multe culori și-atât de vii încât uneori te bulversau, dar eu încercam să-ți povestesc de fiecare dată ce semnifică fiecare. În serile târzii, când rămâneam în brațele tale, reușeam să-ți șoptesc timid că te iubesc.
Astăzi, când cuvintele nu-și mai au locul, vreau să vorbesc. Cu fiecare silabă pe care o rostesc ochii mi se umplu de lacrimi și de emoție, dar nu mă opresc, pentru că vreau să știi cât de rău îmi pare că nu am avut curajul să fac asta mai devreme. Îmi pare rău pentru zorii zilei în care nu ți-am spus Bună dimineața!” sau pentru nopțile în care te-am lăsat să crezi că nu te iubesc.

M-ai învățat multe pe parcursul anilor, dar astăzi ai reușit să mă înveți ce e mai important: să mă schimb. Nu pentru că nu mă iubești așa cum sunt, ci pentru că eu te iubesc prea mult ca să las orgoliul să vorbească în locul meu. Și știu că ți-am spus, dar am să o mai spun: sunt a ta și te iubesc.

marți, 3 februarie 2015

Împreună

Capitolul al II-lea



O privește, ușor surprins. Ea doar zâmbește trist, se desprinde din îmbrățișarea lui și pleacă în grabă, încercând să se ascundă prin mulțimea sufletelor căzute. Nu știe încotro se îndreaptă, dar știe că e prea mult pentru ea, că se sufocă cu propria dragoste. Sentimentele o copleșesc așa că preferă să fugă și să-și ascundă privirea rece. Inima îi bate cu putere; aproape că e gata să sară din piept în buzunarul altcuiva. Asta o sperie și o face să-și încetinească pașii. Umbra jucăușă e la un pas în urma ei. O urmărește, o dorește, dar ea e prea temătoare ca s-o zărească.
Lumina palidă a lunii nu o poate îndruma cum și-ar fi dorit ea, așa că se refugiază într-o altă încăpere. Se resemnează și deschide fereastra. Aerul rece al nopții o izbește direct în față. Începe să tremure, dar nu e în stare să se desprindă de acel geam. E fascinată de întuneric și de puținele stele care pătează cerul. El o privește cum stă pe balcon, pierdută în gânduri, cum șuvițele de păr ondulat îi acoperă sânii. Mai făcuse asta de atâtea ori, în fiecare noapte de vară, fără ca ea să-l vadă. Se apropie cu emoție și îi atinge mănușile albe de mătase. Ea tresare, dar nu se întoarce ca să-i întâlnească chipul, rămânând cufundată în visare. El nu-i vorbește, ci doar o ține în brațe și-i dă mănușile jos. Degetele i se dezmorțesc, inima începe să îi bată, prinde iar viață. Unghiile ei, impresia falsă de pasiune, sfâșie cortina timpului sobru; acel timp care i-a ținut despărțiți. Pielea, sub atingerea lui, îi e ca un tărâm necunoscut, bântuit de tinerețe veșnică, din care curg gânduri hoinare și vise deșarte. Suferința tăcută, stinsă a trupului ei dispare. Ultimul strop de frică i se scurge din corp și decide să spargă tăcerea.

- Ți-am spus că vreau să ajung la stele așa că m-ai aruncat spre cer, dar nu m-ai prins. M-ai lăsat să cad, spărgându-mă de asfalt în mii de bucățele. Te-ai aplecat și m-ai privit. M-ai mângâiat, dar atingerea ta era rece. Apoi ai început să mă aduni. O bucățică de aici, una de acolo, alta și alta și tot așa. Dar ai luat doar ce ți-a plăcut ție. De ce ai plecat doar cu bucăți din mine? De ce nu m-ai vrut așa cum sunt

luni, 2 februarie 2015

Dacă ai rămâne

Dacă ai fi soarele, aș vrea să îmi mângâi trupul zi de zi cu razele tale.
Dacă ai fi luna, aș sta trează în fiecare noapte doar ca să-ți vorbesc.
Dacă ai fi lumina, aș vrea să mă trezești dimineața.
Dacă ai fi întunericul, ți-aș iubi misterul.
Dacă ai fi o carte, te-aș citi din nou și din nou cu aceeași plăcere.
Dacă ai fi un stilou, aș scrie cele mai frumoase povești de dragoste.
Dacă ai fi un cântec, te-aș fredona în orice moment al zilei.
Dacă ai fi un joc, m-aș lăsa învinsă doar de dragul tău.
Dacă ai fi o haină, te-aș purta în serile reci.
Dacă ai fi o pernă, te-aș îmbrățișa înainte să adorm.
Dacă ai fi o mireasmă, m-aș îmbăta cu parfumul tău.
Dacă ai fi un trandafir, ți-aș iubi și spinii.

Dacă ai fi tu, mi-ar fi de ajuns.

duminică, 18 ianuarie 2015

Împreună

Capitolul I 


Se privește adânc într-o oglindă. Altădată din lacrima ei răsărea un trandafir, iar din zâmbetul  de copil încă o mie. Ochii ei de foc tresăreau și aruncau picuri de lumină. Acum ei sunt două oglinzi crăpate din care curg cioburi de cristal. În ei se reflectă amintiri efemere , care i-au rămas scrijelite pe pereții inimii. Părul ei îmbracă scoarța copacilor, iar buzele îi sunt înflăcărate. E gata de plecare și totuși se îndreaptă cu pași mărunți spre o altă cameră. Deschide ușa. Scârțâitul nu i s-a schimbat, nici mirosul cărților prăfuite din bibliotecă. Persistă acolo de parcă un sigiliu ar fi fost pus peste timp, în așa fel încât amintirea lor să rămână conservată. Același parfum care o îmbată, același gust amar lăsat în umbra pașilor grei. Îi scapă un oftat și fără să vrea șoptește : Unde ai dispărut?” Îi caută cu ochii conturul, dar în zadar. Își amintește de singura dată când i-a citit povești și a ținut-o în brațe până dimineață. Inima îi bate melancolic când atinge coperta cărții. Și-ar fi dorit ca și povestea lor să aibă un final fericit, dar e prea devreme să vorbească despre un sfârșit, când nici măcar nu știe dacă are să îl mai revadă.  Pe buze i se arată un surâs mistuitor, apoi cu pași repezi iese din cameră. Seara abia începe.  își spune în sinea ei.
Mâinile ei caută cu disperare cheile, în timp ce nerăbdarea îi învăluie tot corpul. Fantoma degetelor lui încă îi mai pulsează pe piele. Mereu i-au plăcut balurile, dar de data asta își dorește cu ardoare ca la miezul nopții, atunci când toate măștile vor cădea, să-i întâlnească privirea mai dulce ca mierea.
Cerul se joacă liber cu mințile trecătorilor. E negru; până și luna l-a părăsit. Fata îl privește cu gingășie, dorind să îi aline tristețea. În rochia ei albă pare că plutește ca un înger în noapte, iar pe buze îi sclipește praful de stele. Gândurile îi zboară pe undeva prin taina unei zile de vară, în timp ce pășește cu grijă treptele. Înainte să intre își pune masca pe care a făcut-o seara trecută : buze roșii care dau naștere unui surâs, obraji trandafirii și pielea albă, toate pictate cu minuțiozitate ca să ascundă un zâmbet palid.
Pașii ei o poartă într-o încăpere slab luminată. Toată lumea pare că se pierde într-un vals și seara e nesfârșită ori un amurg infinit. Zumzetul vocilor, clinchetul paharelor și muzica aceea veche transformă conversațiile într-un secret îngropat pe veci în zgomot. Un tânăr o ia de braț, iar ea se bucură, căci îi aștepta de mult strânsoarea, iar mâinile îi erau înghețate.
- Dansează cu mine! îi șoptește.
Ea tresare, căci glasul acela îi pare atât de blând și-atât de cunoscut. Mâinile lor se ating, degetele li se împletesc fără întârziere, iar fiorii iubirii încep să o cuprindă într-o îmbrățișare dulce, din care nu se poate desprinde. Respirația lui îi face inima să vibreze de emoție, în timp ce genunchii ei se înmoaie când el o atinge; aproape că îi cade iar în brațe. Mai dansase de atâtea ori, cu atâția oameni, dar doar un singur trup o completa; un singur trup se lipea perfect de-al ei. Gândul prinde viață și adevărul brusc o trezește din visare.  Îl privește drept în ochi, ca și cum i-ar pătrunde în suflet. E atât de blând, atât de cald, iar mireasma inconfundabilă a pielii lui îi răpește fiecare suflare. Știe cine e, dar nu știe de ce e acolo. Ca să o întâlnească, poate?
Rochia de mătase pare că se pierde în acel dans. El vrea să-și stingă dorul. Vrea să o sărute din nou și din nou, căci ea era acea copiliță dulce, pe care a căutat-o zadarnic prin vise atâtea nopți. Ea tânjește după atingerea lui, îi caută buzele, caută orice petic de piele pe care l-ar putea îmbrățișa. Din neant apare un nor ce i se așterne pe chip și îi umbrește zâmbetul. Știe că el urmează să se aplece spre ea, să o cuprindă și să o tragă mai aproape de sufletul său. În acea clipă reușește să rostească un singur cuvânt :
- Stai!