joi, 5 iunie 2014

Înger

Cum e să pierzi pe cineva? Nu cred acest răspuns poate fi redat prin cuvinte şi totuşi am să încerc. Dispariţia unui om drag lasă o rană adâncă în sufletul tău, un loc gol pe care simţi că nu îl poţi umple cu nimic acum, chiar dacă toţi din jurul tău îţi promit că timpul le rezolvă pe toate. Amintirea acelei persoane e vie în mintea ta, în inima ta şi parcă te urmăreşte la orice pas, având grijă de tine, spunându-ţi că şi ei îi este dor.
Nu am pierdut multe fiinţe dragi până acum, probabil pentru că sunt abia la începutul drumului, mai am atât de multe lucruri în faţă care mă sperie. Cum poţi să te trezeşti dimineaţa şi să ştii că nu ai să mai vezi niciodată acea persoană? Că mergi, laşi o floare la mormânt, verşi câteva lacrimi şi rămâi cu acel gol în suflet tot restul vieţii. Nu e deloc corect şi nu am cum să schimb asta, dar nici nu pot să mă obişnuiesc cu ideea. În astfel de momente unii oameni învaţă să aprecieze viaţa mai mult şi pei cei din jurul lor; alţii aruncă cu noroi şi demonstrează din nou cât de egoişti putem fi.
Sunt suflete care intră în viaţa noastră şi fără să ne dăm seama ne marchează, ne ajută să realizăm ce ne dorim de la viaţă şi cum putem obţine asta. Păcat că uneori nu mai apucăm să le mulţumim.
Acum e atât de linişte pe holuri, atâta calm cum nu a fost niciodată. Câteva umbre se pierd în depărtare, iar altele coboară grăbite scările. Eu mă pierd într-un amalgam de culori reci şi simt cum aerul greu mă trage în jos. Toată lumea plânge în jurul meu, dar eu nu pot. Nu pentru că nu mă doare, ci pentru că sunt în transă şi nu pot să cred că ce se întâmplă e adevărat. Încerc să zâmbesc amar ca nimeni să nu-şi dea seama şi pentru prima oară reuşesc. Toţi sunt preocupaţi de propria durere, de propriile griji. Privesc persoana din faţa mea; întinsă ca şi cum ar dormi, palidă ca un înger. Aş vrea să-i spun doar :   
                 
„ Mulţumesc.”

Aş vrea să-mi mai zâmbească ştrengăreşte aşa cum a făcut-o acum câteva zile. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu