joi, 17 octombrie 2013

Decădere

Sunt înconjurată de oameni; toţi continuă să alerge fără oprire, deşi oboseala îşi lasă amprenta pe chipurile lor. Ridurile şi zâmbetele false, urma de îngrijorare din privirea lor; toate reflectă lupta continuă cu prezentul şi cu propriul lor suflet. Preocupaţi de nimicurile vieţii cotidiene, pierd din vedere lucruri importante. Uită să privească în jur şi ratează cele mai frumoase momente; momente unice care se vor pierde în timp. Ei nu mai ştiu cum să-şi aline inima privind frumuseţea naturii, lumina soarelui, zâmbetele inocente ale copiilor, certurile lipsite de sens ale adolescenţilor, privirea caldă şi plină de grijă a părinţilor sau bucuria primei iubiri.
Mânată de o dorinţă încă necunoscută mie, am încercat să le ţin pasul. Din neatenţie, am lăsat ca inima să-mi scape din buzunar. Cădea cu repeziciune, parcă abia aşteptând să se detaşeze de această lume. 
Îmbrăţişarea pământului era rece. Picăturile de ploaie încercau în zadar să mângâie şi să spele rănile pricinuite de căzătură.
Simţeam cum golul din pieptul meu se adânceşte cu repeziciune, gata să se transforme într-o prăpastie, dar totuşi eram incapabilă să mă mişc. Îmi priveam sufletul întins pe asfalt, dar nu-l mai puteam lua înapoi. Probabil că nici măcar nu-l mai voiam. La ce bun? Nimănui nu-i pasă.
Dacă ai fi aici, mi-ai şopti că ţie îţi pasă; mi-ai şopti că mă iubeşti, dar de fapt cred că aici greşeşti.
Tu nu m-ai iubit. Poate că ţi-am făcut zilele mai frumoase, poate că ţi-am alungat singurătatea sau poate că tu chiar ai fost fericit, dar nu m-ai iubit, pentru că nu distrugi ceea ce iubeşti, iar tu ai făcut-o de atâtea ori; lent, dar sigur.
Îmi amintesc şi acum cum, grăbit şi speriat, alergai prin ploaie; erai complet confuz şi nu ştiai ce vrei, aşa că ai preferat să omori toate speranţele, toate visele mele şi ai strivit singurul lucru bun din mine; mi-ai călcat inima în picioare şi ai lăsat-o acolo, întinsă pe asfalt, să sângereze...şi încă sângerează.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu