duminică, 22 aprilie 2012

Never let me go


Luna îşi revarsă lumina palidă asupra oraşului.Totul pare atât de liniştit, încât te-ai putea pierde în acea obscuritate. Numai inima mea nu îşi găseşte locul. Se simte pierdută printr-o mare de oameni. Toţi îi sunt străini, în afară de unul. El e prea ocupat să o observe şi continuă să alerge prin mulţime.  Încerc să îl strig, dar nu reuşesc decât să îi şoptesc numele. Vocea mea se stinge odată cu speranţa. Cad în genunchi, simţindu-mă răpusă şi lipsită de puteri.
Aş fi vrut să renunţ, să mă ridic şi să plec, dar îmi era greu. Am preferat să las emoţiile să-mi conducă trupul. Nu mi-am dat seama că plâng, până când un simplu trecător mi-a întins un şerveţel şi mi-a luat mâna într-a lui, ajutându-mă să mă ridic. Aş fi vrut să îi mulţumesc, dar când l-am privit în ochi, inima a încetat să mai bată. Era el. Nu a spus nimic, ci doar m-a luat în braţe. Mi-a mângâiat cu blândeţe părul şi mi-a sărutat fruntea. Mă simţeam protejată şi..iubită mai mult ca niciodată.
M-a condus acasă, fără să spună nimic. Tăcerea dintre noi nu era stânjenitoare, ci caldă şi plăcută; aproape familiară. Mi-a zâmbit, apoi, cu grijă, s-a desprins de mine. Am făcut câţiva paşi, dar nu am putut continua. Mânată de dorinţă, am alergat spre el şi m-am aruncat în braţele lui. Era pregătit, ştiind parcă că aveam de gând să mă întorc. Printre săruturi şi mângâieri, am reuşit să îngân doar două cuvinte : 
“ - Te iubesc. “ 
Aş fi vrut să nu aştept răspunsul său, dar o parte din mine tânjea după el. Vocea lui caldă mi-a alinat inima şi mi-a alintat auzul cu aceleaşi cuvinte. Eram fericită, pentru că mi-am dat seama ce impact are el asupra mea. Trezeşte în mine sentimente puternice, pe care nu le pot stinge. Pe zi ce trece se intensifică, dar în acelaşi timp se schimbă. Mă surprinde şi mă face să îmi doresc mai mult. 

9 comentarii: