duminică, 25 septembrie 2011

Dare to dream


Cu ochii în lacrimi, păşesc pe apă. Încerc să ajung la tine, dar vederea mi-e înceţoşată. Îmi este atât de frică să nu mă rătăcesc pe drum şi să mă pierd în neant. Ridic capul spre cer şi zăresc o stea. Pare atât de vie, încât tresar. Lumina ei mă orbeşte. O privesc cu veneraţie, apoi îmi plec ochii în jos. Nimic nu s-a schimbat. Mai fac câţiva paşi, dar sunt în zadar. Tăcerea domneşte în continuare. Îmi pot simţi bătăile inimii. Îmi pot auzi respiraţia accelerată de temerile mele. Unde eşti?
Aş fi vrut să strig spre tine. Poate aveai de gând să mă auzi, dar vocea mea era pustiită. Nu puteam să scot nici măcar un sunet. Mă simţeam atât de neputincioasă. Nu mă puteam lupta cu necunoscutul. Nu în noaptea asta, când totul părea atât de înălţător, pe lângă fiinţa mea mică şi pricăjită. Eram precum un peşte care se zbate pe uscat; precum o pasăre fără aripi; precum un copil fără vise. Cum am ajuns aşa, nici eu nu mi-am dat seama. Îmi aminteam doar că m-am pus în pat, după o zi obositoare şi ultima mea dorinţă fusese doar să adorm; să mă cufund în lumea viselor şi să uit de realitate. Oare se îndeplinise?
Răspunsul veni aprig şi scurt. M-am trezit, căzând parcă din cer. Razele blânde ale soarelui se strecurau printre jaluzele. Un firişor mic de lumină îmi mângâia faţa acoperită de broboade lungi de transpiraţie. Totul era bine acum. Nu fusese decât un vis urât. Aşa cum l-ar numi cei mai mulţi dintre noi, un coşmar.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Eşec


Atunci când încerci să urci necontenit, pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti, se mai întâmplă să şi cazi. Poate că doare atunci când dintr-o dată cineva îţi taie aripile şi priveşte cu superioritate cum te prăbuşeşti într-un abis plin de lacrimi, pictat în culori sumbre, dar asta nu înseamnă că totul s-a sfârşit. Poate că ai pierdut o luptă, dar încă mai poţi câştiga războiul. Cel puţin, eu aşa gândesc.
Până acum câteva zile, nu am ştiut cum e să îţi doreşti ceva cu adevărat şi să-ţi ratezi şansa. Poate că nu am avut noroc; poate că nu am muncit suficient de mult. Nici eu nu ştiu defapt ce s-a întâmplat. Cert este că am pierdut, dar asta nu înseamnă că nu o să mai am alte şanse de acum. Drumul meu e abia la început şi nu am de gând să mă opresc. Voi continua să păşesc cu atenţie pe treptele vieţii şi să privesc înainte, orice ar fi.
Ce nu te omoară, te face mai puternic şi în plus o experienţă nouă nu strică niciodata. Merită să încerci să faci ceea ce îţi place, chiar dacă poate nu reuşeşti din prima. Mereu va exista o speranţă pentru fiecare dintre noi. Şi mereu vom găsi măcar o uşă deschisă, unde în prag va fi cineva care să ne aştepte cu braţele larg deschise, pentru a întâmpina un nou început. Nu avem nevoie decât de puţin curaj pentru a ne urma visele şi pentru a ajunge cât mai sus; pentru a încerca să atingem perfecţiunea.

vineri, 23 septembrie 2011

Joc de copii


Ce mă face să zâmbesc? Asta e o întrebare la care mulţi dintre noi ar găsi zeci de răspunsuri pline de imaginaţie, în afară de mine. Spun asta pentru că defapt un singur lucru mă face să zâmbesc cu adevărat acum.  Aş vrea să îi pronunţ numele la nesfârşit pentru că pur şi simplu îmi aduce un surâs plin de căldură pe buze. Aş vrea să mă ia în braţe tot timpul, pentru că numai îmbrăţişarea lui mă face să tresar. Îmbrăţişarea lui dulce, plină de viaţă, presărată cu fire de iubire şi afecţiune. 
Deşi nimeni nu apreciază legătura dintre noi, pentru mine înseamnă exagerat de mult. E prietenul meu. Îmi este interzis şi totuşi continui jocul, încălcând regulile. Atunci când vorbesc de el, zâmbetul meu înfloreşte. Faţa mi se luminează. Sunt exact ca un copil, fascinat de o jucărie nouă, doar că eu nu mă pot plictisi de ea. Pentru mine, niciodată nu se învecheşte. Atât de frumoasă, dar totuşi de neatins. Atât de..perfectă şi de fragedă, încât simt nevoia mereu să o protejez. Dacă cineva l-ar răni pe el, aş simţi aceeaşi durere. M-aş simţi vinovată ca nu l-am protejat. Sună prostesc, dar asta simt şi nu îmi pare rău, chiar dacă sentimentele mele trebuie ţinute în frâu. Poate într-o zi şi el va şti asta.

luni, 12 septembrie 2011

Emoţiile unui boboc


Cu fiecare clipă mă simt tot mai aproape de sfârşit; sfârşitul de care am încercat să mă ascund până acum cu atâta ardoare.  Primii paşi pe care îi voi face în prima zi de şcoală nu vor mai fi purtaţi pe aceeaşi cărare, străbătută de mine timp de opt ani. Va trebui să o las de izbelişte; să o părăsesc, lăsând alte suflete să păşească pe ea cu aceleaşi emoţii pe care le aveam şi eu la început.
Când mă gândesc la prima zi de liceu, simt un nod în gât şi un gol imens în piept. Mi-e frică, dar nici măcar nu ştiu de ce.  Defapt, s-ar putea să ştiu. Nu voi mai vedea aceleaşi chipuri primitoare în prag. Nimeni nu mă va mai îmbrăţisa, spunându-mi cât de mult se bucură să mă revadă şi cât de mult i-am lipsit întreaga vară. Va fi un nou capitol din viaţa mea; presărat cu bune şi cu rele. Sper doar să-i pot face faţă, pentru că i-am promis cuiva că niciodată nu voi înceta să lupt. I-am promis că voi fi la fel de determinată ca până acum, că voi ştii ce îmi doresc şi că voi păşi cu grijă pe treptele vieţii. I-am promis că voi face tot posibilul pentru a nu cădea de pe vreo treaptă, dar dacă se va întâmpla, voi încerca să mă ridic doar pentru el şi am de gând să-mi ţin promisiunea cu orice preţ. Nu contează la ce va trebui să renunţ sau cu ce mori de vânt va trebui să mă lupt.
Acum privesc pozele vechi cu foştii mei colegi şi zâmbesc. E timpul să le las deoparte, să-mi iau geanta şi să plec. “E un nou început. Zâmbeşte şi totul va fi bine.” mi-ar fi zis ei. Cu lacrimi de sânge, îmi mut privirea de pe ele şi mă îndrept spre uşă. Scot cheile şi plec. “ Mult succes, bobocel. “ îmi urează şi mama din bucătărie.
Şi uite că am plecat. Cerul pare mai senin astăzi dimineaţă. Soarele pare mai arzător decât până acum. Nici măcar în zilele de vară nu era atât de zâmbitor şi asta doar pentru că am pornit pe alt drum. Mă las cuprinsă de emoţii şi continui să merg. În urma mea rămânde doar un gust amar.

joi, 8 septembrie 2011

Is love a mistake?


Uneori mă întreb dacă te poţi îndrăgosti de persoana greşită. Şi nici măcar astăzi nu am aflat răspunsul. Mereu mi-a plăcut să-l privesc de la distanţă, până când fiecare gând de-al meu a devenit realitate. Deşi acele zile au apus de mult şi astăzi pot spune că-l iubesc cu aceeaşi intensitate sau chiar mai mult. Şi tu mă întrebi dacă asta doare? Răspunsul e evident. Doare. Mi-ar plăcea doar să ştie şi el cât de mult a însemnat pentru mine şi cât de mult înseamnă în continuare. Fără el, nu aş simţi mai mult decât poate simţi o stâncă de piatră, adică nimic. Fără el, nu aş putea zâmbi decât o dată pe an şi atunci probabil aş fi nevoită să mă prefac. Pur şi simplu mă întreb, oare este el persoana greşită ? Am auzit că uneori trebuie să dăm ascultare raţiunii, pentru a nu ne răni inima, dar oare este corect? E greşit să iubeşti pe cineva din toată inima, chiar daca ştii că poate el nu te iubeşte? Aş vrea, pentru prima dată să am un răspuns, oricât de dur ar fi el. M-am obişnuit. Adevărul doare. M-am săturat să aştept un miracol. Pur şi simplu, vreau doar să traiesc, fără să-mi fie teamă să-l privesc în ochi. Nu vreau să mă mai hrănesc cu vise, speranţe deşarte şi minciuni.

Fall in love with the wrong person? May be not or may be yes.

marți, 6 septembrie 2011

Always you

Stăteam astăzi în pat şi primul gând care mi-a încolţit în minte,atunci când m-am trezit, ai fost tu. Ochii tăi care mă dezbracă dintr-o singură privire, mi-au răsărit în minte; atât de frumoşi, atât de sinceri şi atât de înţelegători ca întotdeauna. Zâmbetul tău dulce, care înfloreşte precum un trandafir, atunci când mă vezi. Râsul tău plin de dragoste, atunci când spun o prostie. Mâinile tale calde care mă ating cu atâta delicateţe, ca şi cum s-ar teme să nu dispar. Vocea ta melodioasă, care este cel mai dulce cântec pentru mine. Parfumul tău care îmi face simţurile să tremure de plăcere. Sărutul tău blând, care îmi înmoaie genunchii. Totul este mereu despre tine. Daca tu nu ai exista, eu nu aş putea fi, pentru că oriunde merg, fiecare detaliu îmi aminteşte de tine. Chiar şi cerul îmi aminteşte cât de senini sunt ochii tai. Până şi păsările îmi şoptesc cât de frumos eşti. Şi da, tu eşti al meu.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Mireasmă de toamnă

Cu nerăbdare păşesc printre covorul de frunze şi mă îndrept sfioasă către tine. Mireasma ta îmbietoare mă ademeneşte, arătându-mi drumul; acel drum care îmi pare atât de cunoscut, încât mă face să alerg de fericire, precum o pasăre care încearcă pentru prima dată să zboare. Culoarea ochilor tăi mă cheamă cu atâta ardoare şi dor, doar printr-o singura privire. Sunt hipnotizată de frumuseţea pe care ai aşternut-o în jurul meu. Culorile mă vrăjesc prin simplitatea lor, iar micuţele vrăbii îmi dau jos pânza de flori, care mi-a înceţoşat mintea până acum. Chiar în acel moment mi-am amintit de tine, mai mult ca oricând. Atât de puternică şi de încrezătoare, precum o zeiţă, te-ai aşezat pe tronul tău de frunze, iar coroana ta presărata cu boabe mici de struguri îţi dă un aer copilăros. M-am închinat în faţa ta, iubită toamnă şi ţi-am urat printre suspine : "Bine ai venit!", pentru că mi-era dor de tine, mi-era dor de mirosul tău, de splendoarea ta. Mi-era dor de tot.