marți, 29 martie 2011

O clipă de coşmar


         Era târziu. Cerul negru se întindea deasupra mea,lăsându-mă în obscuritate. Eram atât de pierdută în întuneric,încât nici măcar nu îmi aminteam de ce eram acolo. Am încercat să desluşesc siluetele din jurul meu şi am realizat că eram într-o pădure.
        Am făcut câţiva paşi înainte, apoi am tresărit la auzul unui zgomot. Vântul ţipa printre ramuri, dirijând copacii într-un dans înflăcărat. Îmi era frică. Inima îmi împietrise în piept. Aş fi vrut să dispar, căci luna deja se pierduse printre umbrele nopţii. Simţeam că mă paşte o furtună. Presiunea aerului îmi smulgea braţele cu putere, iar în sufletul meu încolţise o presimţire proastă. Sentimentul mă pângărea în acea noapte. O picătură mă surprinse, apărând brusc de nicăieri. Nu o puteam vedea,dar o puteam simţi. Îmi căzuse pe obraji, încercând să mă înduplece să mă ascund şi să scap de pericolul iminent. Voiam să las noaptea să pătrundă în mine; să ascult tunetele şi să privesc lumina fulgerului,dar nu puteam.
        La auzul primului tunet am tresărit. A fost de-a dreptul înfiorător. Atât de înfiorător încât mi-a dat palpitaţii. Am început să alerg, neştiind pe unde ar trebui să mă conducă paşii mei. Rafalele de vânt şi spectacolul de lumini îmi provocau dureri de cap. Începeam să cred că îmi este frică de fenomenele atmosferice, dar am încercat să alung cu putinţă acea idee din capul meu. Trebuia să gândesc coerent, pentru a reuşi să ies din locul acela pustiu şi sinistru.
         M-am oprit pentru a privi acel peisaj desprins dintr-un film de groază. Picăturile de ploaie continuau să cadă peste creştetul meu, iar norii curgeau în depărtări, vărsându-şi furia. Stăteam pe loc, împietrită, ascultând tunetul cu faţa brăzdată de lacrimi. Priveam cu teamă copacii, care parcă nu mai rezistau mult timp în ţărână. Sfârşitul lor era pe-aproape.
         Simţeam cum mă rătăcesc printre copaci, având senzaţia că acea pădure era un labirint, fără ieşire. Pentru câteva secunde mi-am ridicat privirea spre cer.  Picăturile de ploaie se agăţau de aţe luminoase şi apoi dispăreau odată cu ele, în zare. Oare aşa urma să dispar şi eu? ” m-am întrebat în gând. Daca urma să fiu lovită de un trăsnet? ” Puteam să rămân acolo, întinsă pe jos, lipsită de viaţă. Doar un corp inert, acoperit de frunzele copacilor, căzute în urma furtunii. Nu îmi doream o astfel de soartă, căci auzisem despre astfel de cazuri şi trebuie să recunosc că mă îngrozeau. Sau poate că urma să ard într-un incendiu declanşat de un fulger.” Ultimul gând care mi-a zburat prin minte, m-a trezit din visare. De ce gândeam atât de negativ? Puteam măcar să fiu optimistă. Voiam să mă agăţ cu putere de ultima speranţă pe care o mai aveam şi să încerc să scap.
          O lacrimă arzătoare s-a desprins din ochii mei şi s-a prelins pe obraz. Atunci o imagine fugară mi-a trecut prin faţa ochilor şi m-am întrebat în sinea mea : „ Oare visez? Răspunsul venise peste câteva secunde, căci peisajul din jurul meu a început să se distorsioneze şi m-am trezit în patul meu, gâfâind. Eram transpirată şi abia puteam să respir, dar eram fericită. Totul luase sfârşit, iar acea furtună nu fusese decât o clipă de coşmar, pe care încercam cu disperare să o alung din mintea mea.

6 comentarii:

  1. Amazing :X >:d< Stii si tu, cu fiecare rasarit, revine si speranta >:d<

    RăspundețiȘtergere
  2. incepe mi placa din ce in ce mai mult gandurile tale pe care le scrii aici.. deci i m waiting for the next level dear :> >:*<

    RăspundețiȘtergere