duminică, 1 iulie 2018

Rămas-bun

Pășesc cu teamă spre tine. Astăzi sunt un fluture a cărui inimă va înceta să mai bată de mâine. Astăzi îmi frângi aripile. Pleci cu visele mele, le ascunzi în geamantan, în hanoracul pe care obișnuiam să îl port în nopțile reci și nu mai privești în urmă.
Încerc să memorez fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare cuvânt pe care îl rostești. De ce? Pentru că vreau ca amintirile din această zi să îmi poată alina dorul atunci când tu nu ești. Vreau să le port în suflet, așa cum părinții își poartă în portofel poze cu copiii. 
Nu este un "adio", dar pare a fi unul. De când te-am văzut, am citit în ochii tăi regretul. În ai mei probabil ai citit teamă. Nu sunt bună la a spune "rămas bun". Poate că nimeni nu e. Aș vrea să mă bucur pentru tine, dar cu aceeași inimă plâng pentru că eu rămân în urmă, ancorată aici de fiecare amintire, de fiecare loc ce ne-a unit. 
Aș vrea să îmi pot imagina revederea, dar mi se încețoșează privirea de lacrimi. Acel moment pare prea îndepărtat acum. Nu vreau să-mi imaginez nici măcar ziua de mâine când eu mă voi trezi, iar tu abia vei adormi. Se spune că iubirea străbate mări și țări, dar oare străbate și oceane? Aș vrea să cred că ale noastre da, pot să o facă. 
Suntem în gară. Vocile celor din jur se dizolvă. Oamenii în sine dispar în ochii mei. Ești doar tu și aș vrea să-ți spun atât de multe. Mă simt mută când te privesc și-mi las doar ochii să vorbească pentru mine. De ce nu am spus nimic? Nu știu. Nu am vrut să te întristez. Nu am vrut să plâng. Nu am vrut să fiu slabă. Am vrut să fiu puternică pentru tine, în timp ce simțeam că pe interior mă prăbușesc. Te întrebi dacă regret, dacă aș fi procedat diferit? Da.
Ți-aș fi spus cât de rău îmi pare că am ales să rămân, în timp ce tu pleci. Aș fi zâmbit cu tristețe în timp ce ți-aș fi șoptit că te iubesc, că îmi lipsești deja, că o să te aștept și că lași un gol; mă lași pustiită și nimic în afară de tine nu mă poate întregi. 
Și totuși, eu doar am tăcut. Nu știu dacă privirea mea ți-a transmis toate aceste lucruri, dar stiloul cu care scriu o face chiar acum cu repeziciune și dor. 
Iarta-mă! Iartă-mă că am rămas inertă când tu m-ai luat în brațe și mi-ai așternut pe frunte cel mai pur sărut. Iartă-mă că am rămas mută când tu mi-ai spus că îți voi lipsi. Acum aș vrea să țip din tot sufletul. Aș vrea să se cutremure oceanul la auzul vocii mele, să mă auzi chiar tu.
Te urci în tren și simt cum se mai prăbușește un zid pe care l-am construit cu atâta migală în jurul inimii. Caut ieșirea. Nu vreau și nu pot să mai privesc. Vreau să respir, vreau să uit deja ce tocmai am văzut. Tu plecând... e cel mai urât tablou pe care mi l-a dăruit cineva. Și vreau să îl sfâșii, și vreau să îl zdrobesc, dar singurul lucru pe care îl fac este să zâmbesc trist și să mă îndepărtez. 
Telefonul îmi vibrează în buzunar și știu deja cine e. Șoptesc: "Te iubesc" și sper ca adierea vântului să poarte cuvintele până la tine.

vineri, 8 ianuarie 2016

Again

„ I never meant for you to know me. I never meant to let you in. But then, I should not have kissed you. Not the first time. Certainly not the second. “

vineri, 18 decembrie 2015

Dragă mamă,

Intru în casă și simt miros de portocale. Mă arunc în brațele tale și las lacrimile să se scurgă pe obrajii mei rumeni. Acești stropi de bucurie și de dor pe care nu am îndrăznit să ți-i dau până acum, cad pe rochia ta nouă.
Da, mamă! Mi-ai lipsit atât de mult și dacă aș putea, aș fi din nou fetița ta. Te-aș lăsa să îmi împletești iar codițe, să-mi cumperi cele mai frumoase rochii, să mă răsfeți ca pe o prințesă. Știu că niciodată nu ai încetat de fapt să faci asta. Doar eu am crescut și fără să vreau, m-am îndepărtat, dorindu-mi să fiu independentă, să par matură, dar azi știu că fără tine sunt nimic. Și că mereu am să mă întorc acasă, în brațele tale, să plâng, să râd, să fiu eu.
Îmi pare rău pentru clipele în care ți-am închis telefonul și te-am lăsat să te îngrijorezi. Îmi pare rău pentru nopțile nedormite și pentru reproșurile pe care le-ai primit, deși nu le meritai.

De Crăciun, cel mai frumos cadou ar fi să mă iei în brațe și să mă ierți. Îți mulțumesc!  

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Cadoul meu

Pășesc grăbită pe stratul subțire de zăpadă; aproape că încep să alerg. Luminile mă îndrumă spre tine și totul pare o poveste de Crăciun. Dorința ta s-a îndeplinit: fulgii de nea cad din cer, dansând un ultim vals cu vântul. Pe chipurile oamenilor se citește fericirea, pe al meu nerăbdarea.
Te văd și în colțul gurii îmi înflorește un zâmbet timid. Mă iei în brațe și atunci știu că și dorința mea a prins viață. Aș vrea să nu îmi mai dai drumul, să stăm acolo îmbrățișați în timp ce fluturii de gheață ne îmbracă, dar tu mă iei de mână și mă conduci spre casă.
Niciodată nu mi-am dorit ceva cu atâta ardoare, iar acum că am îndrăznit să o fac, realitatea e mai frumoasă decât orice vis. În casă, mirosul de portocale plutește în aer, iar cadourile ne așteaptă sub brad. Nu vreau să desfac niciunul, pentru că tu ești cel mai frumos cadou.

Mă pun în pat lângă tine și îmi așez capul pe pieptul tău. Te las să-mi iei toate grijile, să mă faci să râd și să-mi luminezi Crăciunul. Bătăile inimii tale sunt cel mai frumos colind, iar îmbrățișarea ta e cel mai călduros pulover.

vineri, 13 noiembrie 2015

Așteptându-te

E aproape miezul nopții. Inima îmi bate cu putere, în timp ce mâinile mele îți caută trupul printre așternuturi. Singurul lucru pe care îl găsesc e telefonul. Aș vrea să te sun și să-ți spun că nu mai vreau să aștept, vreau să vii mai repede acasă. Încep să zâmbesc ca un copil prostuț, căci iar îmi fac griji inutile și creez tot felul de scenarii. Poate că mi-am ales greșit facultatea și adevărata mea menire era cinematografia.
Nu pot să adorm fără să te văd lângă mine, fără să știu că ești bine, așa că încerc să îmi ocup timpul și mă rog să nu fie o noapte lungă. Iau o foaie de hârtie și încep să înșir gânduri și vise, amintiri și speranțe. Sunt toate pentru tine, toate cu tine. Zâmbesc iar și lacrimi mici îmi inundă ochii. Sunt atât de norocoasă să iubesc, să te iubesc. Îmi promit în gând că am să te apreciez mai mult, că am să-ți demonstrez mai des cât de mult însemni pentru mine și încerc să pătrund pe tărâmul viselor. Încă nu pot. Mă uit la ceas. E ora 3 și niciun semn de la tine. Să te sun? Să mai aștept? Iau rândurile pe care ți le-am scris și le strecor într-o geacă de a ta, gândindu-mă că o vei purta în curând și că te va face să zâmbești.
Nu mai rezist și te sun, dar în zadar. Nu primesc niciun răspuns și îngrijorarea pune stăpânire pe mine. Mă ridic iar din pat și deschid geamul. Aerul rece îmi lovește fața și câțiva stropi de ploaie se strecoară în cameră. Tu de ce nu vii cu ei? Unde ești?
Puțin după ora 4 intri în cameră, dar privirea ta pare pierdută, aproape goală. Nu te-am văzut niciodată așa și mă sperii. Mă apropii de tine și te întreb ce s-a întâmplat. Mi-e frică să te privesc în ochi. Tu râzi cu răutate și-mi spui că te-ai distrat, că ai vrut ceva nou și ai găsit. Bătăile inimii îmi cresc cu fiecare secundă și simt că mă prăbușesc. Te întreb dacă asta e vreo glumă proastă, dar tu îmi spui sincer și sec că nu mă mai iubești.
Tot ce îmi doresc să fac în acea clipă e să țip, dar nu pot. Rămân fără voce, fără cuvinte, fără aer. Mă pun în pat și îmi strâng genunchii cu brațele la piept, încercând să mă protejez de durere, rugându-mă să visez. Dar nu e așa. Tu te uiți nepăsător la mine, apoi te cufunzi într-un somn adânc.

Lacrimile îmi curg pe obraji până când zăresc zorii zilei. Mă schimb în grabă și fug departe de tine, departe de noi, fără să știu că nu mai am inima cu mine.